George Enescu în muzica lumii

După dispariția autorului  (la 4 mai 1955), Constantin Silvestri s-a străduit, din respect, din afecțiune fără margini pentru creatorul și omul Enescu, să-i promoveze partiturile atât cât a mai lucrat în România, până în toamna anului 1958. Au dobândit valoare tehnic-interpretativ-estetică interpretările Octetului în do major pentru instrumente de coarde, fragmentele (1956) și premiera românească absolută (1958) a operei Oedip. În contexul necunoașterii în lume a creațiilor simfonice importante cum sunt simfoniile, poemul „Vox Maris”, eforturile sale nu întotdeauna finalizate cu succes de a impune partiturile pregnant reprezentative ale compozitorului român orchestrelor prestigioase unde a fost permanent invitat pot fi considerate eroice.

Festivalul și Concursul internațional „George Enescu”, organizat începând din același an 1958, au avut, printre alte obiective, rolul de a aduce în atenția interpreților renumiți și a tinerilor partiturile enesciene. Orchestre europene de prim rang invitate de-a lungul timpului la București și-au făcut datoria de oaspeți incluzând în programe câte o lucrare, dar nu le-au menținut în repertoriul lor curent, astfel încât referirile apreciative la valoarea opusurilor au confirmat ceea ce muzicianii români știau, ne-au măgulit, însă nu au intrat în circulația valorilor universale, așa cum ar fi meritat demult. Sigur, în țară, mulți dirijori au interpretat, nu foarte des, capodoperele simfonice ale lui Enescu, dar puțini au ajuns la înălțimea valorii muzical-spirituale performante. Versiunile prezentate de-a lungul timpului de Ion Baciu, Erich Bergel sau Cristian Mandeal sunt disproporționat de necunoscute chiar în România, dacă ținem seama de standardul calitativ rar atins. Necunoscute, pentru că înregistrările efectuate cu decenii în urmă, fericit-nepăsătoare ca performanțe artistice la trecerea timpului, nu au fost transferate pe suporturi magnetice moderne, nu au fost promovate cum ar fi trebuit în afara țării. Acestea ar fi alte confirmări ale adevărului că, din păcate, românii nu își prețuiesc întotdeauna valorile.

Totuși, motive de speranță există. Deocamdată, mai ales din partea unor dirijori români apreciați în lume, activi permanent în patrie sau stabiliți în alte zone ale lumii, dar care păstrează legături permanente cu România. După reușita lui Gabriel Bebeșelea de a înregistra în Germania oratoriul „Strigoii” pe versuri de Mihai Eminescu (la pupitrul Orchestrei simfonice a Radiodifuziunii din Berlin – 2018, casa de discuri „Capriccio” număr de catalog 5346), o producție de ultimă oră crește șansele muzicii lui Enescu de a pătrunde în circuitul mondial: la 12 aprilie, renumita „Deutsche Gramophon” a publicat albumul cu trei discuri memorând cele trei Simfonii și Rapsodiile Române (număr de catalog 4865505). Cristian Măcelaru a realizat integrala împreună cu Orchestra și Corul Național ale Franței. Un semn important demonstrează recunoașterea pe plan universal a valorii muzicii lui George Enescu, a dirijorului Cristian Măcelaru: înregistrările nu sunt din concert, cum se procedează în mod regulat, ci speciale, de studio. Casele de discuri acceptă foarte rar investiții financiare suplimentare.

Valoarea acestori versiuni se datorează atingerii dublei dimensiuni, naționale și europene, a omului, creatorului Enescu, a interpreților celor cinci lucrări. Resimțind permanent adânca rezonanță cu melodica, ritmurile, etosul, spiritul tradiției românești, George Enescu și-a clădit educația muzicală pe fundamentele culturii germane și franceze, ajungând la o creație complexă, în care valorile simfonismului european și-au găsit fericita comuniune. Firesc, spiritul componisticii franceze prevalează – Parisul a fost locul în care și-a continuat devenirea muzicală, a doua casă, spațiul geografic-spiritual favorabil evoluției sale, până în ultima clipă.

La fel, Cristian Măcelaru și-a cultivat rezonanțele afectiv-culturale, a urcat treptele educației muzicale mai întâi în Timișoara natală, apoi în America de Nord, unde a plecat de tânăr, la 17 ani. Asemenea lui Enescu, Cristian Măcelaru a cunoscut mediul muzical american, s-a afirmat ca dirijor al unor orchestre valoroase în Lumea Nouă și pe Bătrânul Continent, iar acum, în calitate de director artistic al Orchestrei Naționale a Franței, a ajuns în locul potrivit să înceapă acțiunea complexă, dificilă dar importantă, de impunere a muzicii lui Enescu. În Franța, de acolo în lume. Locul este potrivit datorită spiritului muzicii franceze, atât de pregnant și în partiturile simfonice enesciene, tradiție pe care, bineînțeles, Orchestra Națională a Franței o păstrează de aproape un secol. Ascultând cele trei simfonii din recentele înregistrări se evidențiază liniile melodice larg arcuite, lirismul de factură post-romantică ce își găsește izvoarele în trăirea intensă, în climatele senine, ori sumbre, ori exaltate – ipostaze ale mult comentatului vis enescian. Și cele trei simfonii sunt zboruri planate ce lasă receptării spațiul muzical unduit românesc pentru a cuprinde întinderile stilistice ale simfonismului european.

Locul înregistrării Simfoniilor și Rapsodiilor mai este potrivit datorită tehnicii, culturii instrumentale, sonorității orchestrei, ce păstrează neumbrite până astăzi știința detalierii ornamentelor melodice, fluiditatea, rafinamentul sonor tipice creației și ansamblurilor academice franceze. Iar momentul înfăptuirii proiectului inițiat de Cristian Măcelaru este la fel de oportun. Avem din nou confirmarea previziunii unor muzicieni care l-au cunoscut pe Enescu, i-au studiat creația: prin intrarea în premieră a unor lucrări enesciene importante în cataloagele casei de discuri Deutsche Gramophon, implicit ale firmei-mamă Universal Music, se argumentează din nou că secolul al XXI-lea poate fi considerat evul descoperii sale în lume.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor